NEA LUCICĂ, ŢI-E CAM FRICĂ!

Cum altfel să explici atacul jegos, imprecat şi imprecabil care a apărut într-un cancan pe care până şi copiii care îl împrăştiau îl văd că e o făcătură cu iz de fecale? Cică Barbu ăsta, care vrea să fie făcut primar, s-ar fi despuiat la nivel de streaptease într-o crâşmă mai deunăzi, faţă de electorii săi. După ce a vomat suficient de mult, incriminatul a dat-o pe bune: faza a fost petrecută acum vreo 5 ani, era o paranghelie privată, iar dezbrăcarea cu pricina era doar dezvelirea părului de pe piept, streaperul fiind atât de mangă (zic şi io, na) încât nu a mai avut elan să le arate ziariştilor (de fapt curvei care avea la ea un aparat foto luat cu buletinul, în rate) ceea ce ar fi meritat să vadă.   De ce n-ar fi ăsta un primar posibil? Pentru că pe banii lui îi face concurenţă lui Lucică? Ăsta care, în treacăt fie spus, îşi face campanie pe banii noştri? Şi nu numai pe bani, ci şi pe nervii, amortizoarele, praful inhalat în plămâni, adică sănătatea, etc. Sau poate penntru că acum vreo nişte ani a chemat la ziua femeii nişte streaperi adevăraţi, profesionişti, nu amatori ca Barbu ăsta? Beleaua e că pe ăia, deşi i-am plătit toţi, din banii noştri, nu i-am văzut decât în poze, nu aşa precum curvele care se dau dezvăluitori de senzaţie azi. Sictir!

Publicat în despre orice | Lasă un comentariu

SE CUTREMURĂ CEVA!

Pe la orele şase, pe calea Oinacului, se văzu o ciurdă de giurgiuveni care îl drapau pe unul, Barbu, pentru ca să le devină primar. Mişto faza, mai ales că, după bârfele din cartier lui nea Lucică îi cam tremură chiloţii. Şi nu ăia de baschetbalist ucis mişeleşte şi mârşav de linia a II-a de camarilă, recte clanul TASTATURĂ, ci ăia pe care Smărăndiţa nu-i mai spală nici măcar la maşina cu calgon, deîndată ce evenimentul cu pricina a avut deznodământ. Îmi aduc aminte că acum vreo 4 ani, mergeam cu drag pe lâncă un tip, pe nume Valentin Iliescu, şi explicam tuturor că Lucică e un mare zero. Nu ne-a crezut nimeni şi a ieşit tot el primar. Să vedem dacă anul ăsta o să mai aibă destui bani cash ca să pună în pungile de plastic cu care să se viermuie TASTATURĂ pein cartierul Istru, pe şoseaua Ghizdarului, ori pe alte uliţe pline de pavele marca celui mai iubit dintre narcisişti. Dacă o să fie aşa, eu dau divorţ amiabil la amicul mustăţeanu şi plec uşor spre o Canadă.

Publicat în despre orice, Uncategorized | Lasă un comentariu

Vă resărut!

Iată că lumea mai intră pe blogul ăsta, cu toate că a trecut un an de la ultimele postări. Înseamnă că ori am murit şi cuiva îi e dor de mine, ori trăiesc şi nasc curiozităţi. Oricum e ceva. Promit să reîncep postările. Mai ales că vin nişte alegeri despre care sunt multe, dar multe rău, de spus.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

ÎMPRIMĂVĂRAREA

Nu prea înţeleg ce e cu frenezia asta a zilei de întâi martie. Unii se strofocă să dea mărţişoare, alţii fac previziuni despre cum va fi anul în funcţie de privirea placidă a vitelor de pe linia grajdurilor, dar cei mai mulţi se zdrobesc intelectual să spoiască optimistic în roz viaţa noastră de un căcăniu insurmontabil. Doritorii de simboluri se vor crăcăna de extaz la cumpărarea ghioceilor fără miros, vor orgasma platonic la pupătura inodoră (în ciuda parfumului prost dar abundent) a colegei de birou care „s-a măritat cu idiotul ăla care nu o merită”, iar spre seară vor celebra venirea primăverii cu o bere, ca să înţeleagă şi vodca faptul că vremea ei a trecut.

Altfel spus, ne vom bucura de o primăvară pentru care nu am făcut nimic, ceea ce s-ar putea să ne coste la un bilanţ al propriei noastre vieţi. Ce-ar fi să ne gândim că primăvara asta mai şterge un an din existenţa asta tremurândă pe care o parcurgem? Ce-ar fi să ne curmăm deplângerea impotenţelor de orice fel şi să ne facem singuri o primăvară în suflete?

Împrimăvăraţi-vă, dragii mei!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O poezie

Am găsit prin calculator o pozie care se pliază pe sufletul meu, cel puţin azi. Nu ştiu cine a scris-o. Nici nu cred că e relevant. Important e că este vie.

Mi-e sufletul un saltimbanc grotesc,
Aşa cum se-ntâlnesc prin iarmaroace,
El – vrea nu vrea – e nevoit sa joace
Pentru plăcerea celor ce privesc.
În mine plânge râsul omenesc
Şi râde lacrima, pe când cu voce
Zadarnică de goale poloboace
Străine patime maimuţăresc.
Aşa mă ştiu. Vibrez cu toate-aceste
De-a vieţii fiecăruia poveste
În clipa când o spun la Spectatori.
Iar dezgustat de-atâtea măşti şi vise,
De-mi pierd în alţii eul uneori,
Când ies din Scenă, scuip printre cuvinte.

Publicat în despre teatru | Lasă un comentariu

Despre teamă şi slugărnicie

Nic n-am apuacat să postez din nou, că audienţa mi-a crescut de 17 ori. Adică de la un vizitator, acum 2 zile, la 17. Mă întreb ce vă mână în citirea posturilor, dragii mei? Dar, dacă tot vă place să-mi vedeţi gândurile, hai să fie…

Azi am avut spectacol cu „Ivan Turbincă”. Când am intrat în teatru am avut o senzaţie stranie. Atmosfera pendula între respect şi răceală. Bănuiala mea este că respectul se trăgea din faptul că m-am încăpăţânat să demontez un sistem, cel al familiei Creţu, şi să readuc sistemul valoric la locul lui, iar răceala era doar o teamă că prea multă amiciţie cu subsemnatul ar putea ajunge la etajul cu birouri, fapt care s-ar putea interpreta. Mentalitate degradată de anii de intimidare la care colegii mei, de la portari la contabili, şi aşa mai departe, au fost supuşi de impotenţa inteligenţei unor falşi conducători. Păcat că amprenta impersonalizării s-a păstrat. Asta nu-i face bine nici actualului director. Slugărnicia s-ar putea să i se pară o stare de fapt, iar exprimarea liberă a valorii şi realităţii să i se pară o ofensă la adresa persoanei sale. Ceea ce se prefigurează. deja. Dacă şi Mircea M. Ionescu, pe care mă încăpăţânez să-l consider prieten, se va subordona funcţiei efemere de director, atunci acest teatru îşi va trăi pe mai departe umilinţa în faţa unui sistem care îl consideră inutil, ba chiar parazitar.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

UN AMIC PIERDUT

Mă uimeşte lipsa de coerenţă a directorului actual de la Teatrul  Valah. Credeam că anii petrecuţi prin americile persuasive l-au aclimatizat cu sintagma „gentlemans agreement”. Mai pe repede înainte, ar fi că am stat de taclale şi mi-a promis că voi monta un spectacol, pe un text ales de el, evident, în cadrul unei politici repertoriale coerente.

Ce are a face coerenţa cu proiectele la care s-a jubjugat politic dl. Ionescu, nu mă întrebaţi, pentru că eu nu pot concepe un teatru naţional în absenţa voită, intenţionată şi tendenţioasă a Teatrului Universal. Scuzaţi minimala divagaţie, dar cred că servilismul nu face casă bună cu instituţia culturală. Cel puţin nu în vremurile pe care le străbatem.

Să revenim aşadar la ovinele noastre. Dl.Ionescu mi-a înmânat textul respectiv, câştigător al premiului al II-lea în concursul de dramaturgie pe temă restrânsă, urmând ca pe 20, adică mâine, să încep a repeta pentru zămislirea spectacolului către public. Numai că, acest manager, a înţeles că nu are nici banii, nici susţinerea politică, pe care, în treacăt fie spus, miza. Dacă ar fi să mai punem la socoteală că a preluat, conştient, o „gaură” de vreun miliaird, daune datorate unor actori concediaţi abuziv, ilegal şi stupid de vechea conducere, vedem că în secunda temporală actuală, impasul este insurmontabil. Drept pentru care, cei pe care dl. Ionescu miza în scopurile sale de de(par)venire a teatrului giurgiuvean. au devenit ostili demersului său, apelând la sfaturile celor cărora le renega amiciţia, recte familia Creţu. Să fim sănătoşi cu toţii, e dezideratul meu unic. Nu mai am chef să urăsc, să desfid, să demon(s)t(r)ez.

Îmi pare rău, însă, că am pierdut un prieten care mi-a devenit, într-un  fel sau altul, director.

Publicat în despre teatru | 1 comentariu