O poezie

Am găsit prin calculator o pozie care se pliază pe sufletul meu, cel puţin azi. Nu ştiu cine a scris-o. Nici nu cred că e relevant. Important e că este vie.

Mi-e sufletul un saltimbanc grotesc,
Aşa cum se-ntâlnesc prin iarmaroace,
El – vrea nu vrea – e nevoit sa joace
Pentru plăcerea celor ce privesc.
În mine plânge râsul omenesc
Şi râde lacrima, pe când cu voce
Zadarnică de goale poloboace
Străine patime maimuţăresc.
Aşa mă ştiu. Vibrez cu toate-aceste
De-a vieţii fiecăruia poveste
În clipa când o spun la Spectatori.
Iar dezgustat de-atâtea măşti şi vise,
De-mi pierd în alţii eul uneori,
Când ies din Scenă, scuip printre cuvinte.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în despre teatru. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s