HAI, LA MULŢI ANI!

Se schimbă anul…

Ne putem permite o clipă de relaxare pentru a ne pune cap la cap visele viitoare. Mă doare gândul că nu mai am demenţa de a face ceea ce făceam, atunci când nu mă mai gândeam la implicări, ori explicări, impli-explicite. Acum simt nevoia să rezonez cu o societate care nu-mi aparţine şi care nu mă poate subordona. Nu e nici pe departe lumea mea. Nu simt nici măcar nevoia să mă revolt, aşa cum o făceam acum două decenii. Atunci aveam ce proclama. Acum, nu. Pentru că a proclama înseamnă a clama ceva în numele unei comunităţi, iar azi ne trezim într-o absolută indiviziune care ne face părtaşi la o meschinizare socială.

Stupid gând de final de an calendaristic, dar asta e!

Hai că o să fie mai bine.

Nu promit, nu sper, dar bănuiesc!

LA CEI MAI MULŢI ANI!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

IMPRESII

Gratitudine celor care au scormonit zi de zi pe acest blog. Ca scuză pentru lipsa de postări ar fi lehamitea, dar şi lenea, deopotrivă. Nu vreau să detaliez, ceea ce mă absolvă, pe deoparte, de analize şi interpretări. O să fac altceva. Anume, voi începe să postez impresii.

Am impresia că se scrie teatru. Ceea ce e lăudabil într-o ţară tăvălită în pesmetul fad al inculturii.

Am impresia că NU se scrie teatru. Ceea ce e impardonabil într-o ţară care se poate lăfăi în cultură.

Am impresia că trebuie să dau lămuriri. Nu vouă, amicilor de blog, ci mie.

Am primit în ultima vreme, graţie ce-i drept festivalului de la Giurgiu, nişte texte care se doresc, speră, aspiră să fie înscenate. Unele sunt bune, dar nu pot fi puse pe o scenă a unui teatru lipsit de tehnică, altele abundă în trivialisme stradale, iar altele… mai au de aşteptat. Ce e de făcut?  Poate un festival de poezie din care să extragem nişte idei care să poată fi dramatizate. Că de mizeriile care ne invadează abject şi repugnabil, pe care le trecem, complice, cu vederea, sunt sătul.

Hai, nenică, înapoi la poezie, precum copilul la poziţia fetală.

Apoi, om vedea.

Publicat în despre orice | 1 comentariu

ETERNUL DOMN GOE

Anul acesta s-au împlinit 110 ani de la apariţia, în „Universul”, a lui Goe ca personaj emblematic al unui sistem social găunos, aşa cum obişnuia Caragiale să spună. Sunt voci care susţin că momentul a fost surprins „live” de maestru pe vremea când era patronul bodegii din gara oraşului Buzău (1895). Cert este că tipologia domnului Goe s-a perpetuat până în zilele noastre, fiind lesne să-l întâlnim pe străzile, prin cluburile de fiţe, prin locurile cât mai vizibile ale oricărui oraş din ţară. Acum, însă, nu mai merge cu trăsura „la bulivar”, ci conduce singur maşina personală făcută cadou, când abia împlineşte majoratul, de vreo mam’ mare, mamiţică, ori tanti Miţă. Goe al zilelor noastre este patron, deşi, ca şi predecesorul său, abia ştie să numere până la zece. Are vise de mărire, cum ar fi cel de parlamentar, ori ministru, iar cine vrea să mă contrazică să deschidă televizorul pentru a vedea imaginea multiplicată a băiatului „deştept nevoie mare”.
De aceea, am introdus în spectacolul pe care îl veţi vedea personajul Mitică, cel care este un Goe ajuns la maturitate şi care, în timp ce ţine prelegeri despre criză, îşi numără teancul de bani, sfidându-i pe cei pe care se preface că-i compătimeşte.
Poate nu este ceea ce ne-am obişnuit să considerăm un spectacol pentru copii, dar să nu uităm că, în ziua de azi, copiii sunt martori la evenimentele sociale care l-ar uimi poate şi pe nenea Iancu. Iar mâine, sper să-şi amintească de ridiculul Goe pentru a nu i se substitui. Doar aşa vom scăpa de fantomele personajelor lui Caragiale care ne bântuie cotidian.

Post scriptum: Luat de valul repetiţiilor, sau, cine ştie, malformat de un egocentrism regizoral care nu-mi aparţine, am uitat să le mulţumesc celor care muncesc în spatele luminilor rampei, tehnicienilor şi celor de la producţie. Şi ar fi nedrept să nu-mi îndrept reverenţa către scenografa mea, Clara Dărângă, către dragul meu prieten Şpil, dar mai ales către cei care se hrănesc din aplauzele voastre (şi, din păcate, din prea puţin respect), actorilor, care şi-au risipit sufletul pe scenă pentru ca voi să puteţi avea o clipă de revelaţie.

regizor
Florin Antoniu

Acest material este inclus în pliantul de sală al spectacolului „D-l Goe”.

Publicat în despre teatru, Uncategorized | 2 comentarii

GATA!

Mi-a trecut spaima că voi urca iar pe scenă. Mai deunăzi, directorul teatrului m-a înştiinţat:”te-am salvat!”. Thanks, boss! It is ok to be saved by your manager. Singura problemă care se iscă aici este de percepţie. Cine pe cine a salvat ? Pe mine, care făceam oarecare faţă la premiera strigată pe 16 septembrie, sau pe el însuşi care nu prea văd ce va pune în CV-ul teatrului după aceea, nu din vina lui, ci din cauza impenetrabilei crize care ne scuteşte de eforturi. Gata! Ne vedem pe 17 la premiera cu DOMNUL GOE. SPECTACOL INTERZIS DEPENDENŢILOR DE JOCURI POLITICE! Şi, apropo, va juca Marcel Costea, un actor de văzut, mai ales că nu va mai sta prea mult pe lângă Turnul cu Ceas. Nu e Goe, e Mitică. Mitică şi mai cum? E de ajuns atât… Mitică.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

ACTOR FĂRĂ VOIE

Se pare că, urmare a unei situaţii cu rating de previziblitate redusă, o să mă urc pe scenă la premiera din 16 august cu „Domnul Goe”. O postură pe care nu mi-o doream, dar care mă şi incită. Nu mi-o doream pentru că, orice regizor vrea să stea în umbră să vadă cum i se naşte copilul. Incitantă pentru că, din scenă eşti, la rându-ţi un fel de moaşă. Ce o să fac în ziua aia mi-e frică să îmi imaginez. Ştiu, însă, că vor fi guri nespălate care vor specula momentul pentru a mă acuza că mă bag în seamă exact în momentul în care mi-aş fi dorit să stau cât mai departe de speculaţii. Asta e. Ţin prea mult la actorul titular, Marcel Costea, pentru a accepta o modificare de distribuţie acum, când mă pregătesc, alături de întreaga echipă, de „generale”. Marcele, baftă la premiera cu „Noaptea furtunoasă”, la Teatrul Ţigănesc nou înfiinţat. Vă las, pentru că am de învăţat textul. Veniţi să mă vedeţi!

Publicat în despre teatru | Lasă un comentariu

DESPRE NIŞTE AUTORI DE ARTĂ FĂRĂ DREPTURI

Aşa cum lesne aţi văzut, o bună bucată de vreme n-am postat nimic. Nu pentru că nu aş fi avut ce, dar neuronii mei, şi aşa stingheri, s-au coalizat în a duce la bun sfârşit spectacolul „Domnul Goe”, pe care îl veţi putea vedea pe scena teatrului din Giurgiu începând cu data de 16 septembrie, şi pe internet,… hopa… trebuie să mă uit în contract şi în legile lui Bocănilă să văd dacă am voie să-mi postez dreptul de autor în reţea.

Şi, pentru că am antamat discuţia despre spectacolul ce va să vie, trebuie să-mi refulez bucuria de a lucra din nou, cu atât mai mult cu cât trupa, în curând disponibilizată de mizera tehnocraţie de alpaca (ăsta e un fel de surogat de metal din care se făceau lingurile pe vremuri, şi care se înverzea după ce îl puneai în apă), a dat dovadă de un masochism profesional elogiabil. Am reuşit, împreună, evident, să ridicăm piesa în trei zile. Am reuşit, cu generosul concurs al prietenului Şpil (pentru serviciul de evidenţă a populaţiei PETRIŞOR ŞTIRBU) să imprimăm toate cele 6 songuri (muzică originală) în doar trei ore, iar în următoarea zi să cercetăm zeci de saituri în căutarea unor efecte sonore fără de care spectacolul nu ar fi existat. Poate părea ciudat, dar sincretismul teatrului face ca un simplu zgomot de frână de tren să fie absolut indispensabil. Ca să nu mai vorbesc de vechea ( în accepţiunea calităţii, aşa cum e la vin, spre exemplu) mea prietenă CLARA DĂRÂNGĂ, scenografa, care aproape că şi-a cheltuit puţinii banii de pe contract pe naveta pe care o face pentru a da formă şi imagine decorului şi costumelor. Cât priveşte actorii,  şi-au lăsat copiii bolnavi acasă, au făcut slalom printre repetiţii pentru a ajunge la doctor, au strâns din dinţi la repetiţiile de dans, chiar dacă perioada le crea disconfort.

Au arătat că sunt PROFESIONIŞTI. Şi ar fi anormal să nu le spun şi numele: GIULIA IONESCU, DELIA HRISCU BADEA, GABRIELA MUNTEANU, KATY BALACA, MIHAELA OLAR şi MARCEL COSTEA.

Aceste nume vor mai ţine o vreme Teatrul în atenţia publicului.

Dacă mi-aş fi permis luxul de a fi fatalist, aş fi scris „viaţă”, în loc de „atenţia”.

Publicat în despre teatru | Lasă un comentariu

WHO THE FUCK …?!

Mai întâi trebuie să-mi cer oarecari scuze faţă de cei care, din dorinţa ireprimabilă de a mă vedea lamentându-mă credeau că voi deveni un blogger visceral în contra cuiva, nu contează cine, dar să fie, iacă-tă-mă din nou în postare. declarând olograf că mi-e bine. Evident că starea de bine este una trecătoare, dar eu prefer să mi-o auto-invoc. Impotenţii spun că „Domnul Goe” nu e pentru mine. Şi când spun „impotenţii”, nu mă refer la cei care vin la teatru doar pentru a se iubi pe sine, ci la cei care se simt frustraţi de prezenţa mea în ambient.  Ca să nu o mai cotim pe după stânjenei, cine (aici ar trebui să urmeze o înjurătură de morţi. mame, grijaniii, etc…) este ciupercuţa cu numele de VIRGIN, sau VERGI-L M(it)ocanu, cel care  îşi permite, într-un ziar de tiraj partinic, MALFORMAŢIA de…  ceva… se cheamă, parcă, să-mi folosească numele pentru a umple mini-pagina cu caractere de 60? Drăguţă, poate nu am fost eu atent, dar nu te-am văzut pe la cursurile de teatru, teatrologie, sau master, pe care, pentru completarea imbecilităţi tale, Mihaela Olar tocmai le absolvă. Aşadar. ar fi plăcut pentru tine să te abţii în a te lansa în comentarii care depăşesc mirosul curului pe care îl pupi în fiecare zi, sau, altfel spus, în ziua când vei afla cum şi cât de greu e să spui o poezie, lasă-ne să dăm de veste că avem în urbe un clovn calificat. Până când nu vei renunţa la statutul de amic al unui impotent intelectual, nu mai face comparaţii între o familie care a iniţiat şi permis falimentul teatrului din Giurgiu şi Doamna Olga Delia Mateescu. Pentru că, fără să vrei, le faci un deserviciu singurilor pensionari care te mai bagă în seamă.

În ceea ce mă priveşte, nu vă impacientaţi! Chiar dacă nu mai scriu pe blog, gândesc.

Ceea ce nu e tocmai comod.

Pentru alţii.

Publicat în despre teatru | Lasă un comentariu